La un dat Dumnezeu a-nceput să se joace
În ţărâna poruncită de El
Să modeleze fibre şi oase
Şi forme în negrul noroi
O joacă inventivă, serioasă chiar
Mlădioasă fiinţă lua lăstar
Noroiul strălucea în zare
În mâna Celui ce plămădea
Fragil obiect, şi ţeapăn ca un turn
Era obiectul făpturii,
În cântecele glasului naturii,
Fu făruit primul, de Stăpân
Poleit cu chip de aur în el
Acest dur deveni somptuos,
Nemişcat de suflul ce-i fasona trupul
O nouă adiere adăsta în os
Când buimac fu adus la viaţă
Teamătul îl ţinea să fac-un pas
Că cine ştie, dac-o să plesnească ?
Şi dintr-o dată auzi un glas
Părea că e ceva din sine
Sau e chiar el? …mai este cineva?
Că singur a venit, el se gândea
Trezit din soileală, părea că nu pricepe
Dar ca o umbră luminată
Se auzi deodată un răspuns,
Se lumină, şi dădu să vorbească,
Dar fu uimit nespus
Cel ce vorbea-n ascuns
Era cu el şi-l ajuta să mişte
Şi-n loc să meargă dup-acel imbold
Un plâns mitocan sufletu-i umple
Că singur e, şi nimeni nu-i destul
Să-i placă în vedere,
Şi nu vedea nicicum un altul,
Căci ce e lut, lut cere
Într-un somn fu adâncit,
Se regăsi, dar coasta lui…
Afabil se frecă la ochi,
De-un animal frumos era privit
Tot trupul lui vibra ,
Căci nu ştia, cine-i fiinţa ce-o văzuse
Fermecat, ca şi un vis o adora,
Dar coasta lui pierduse
Glasul se reîntoarse :
E din tine copile!
Când auzi, inima-i ţâţâia de frică;
Din tine, din coasta ta cea mică!
Acum cu-ncredere privea la ea
Stârni un bâlbâit ,nestânjenit
Un zâmbet îi citea nedumerit,
Ajutor potrivit ,tot repeta
Se bucură de harazire- aceasta
Dar se simţea lihnit;
Poţi să mănânci din orice pom !
Dar pe-ăsta l-am oprit
Ce-i mai gustos, decât ce e oprit,
Îi spuse frumoasa creatură
Ce discutase înainte c-un şarpe iscusit,
Şi amândoi luară câte-o gură
Deodată amândoi se ruşinară
Frumuseţea nu şi-o mai priveau,
Loc ascuns de lumină doreau,
Dar nu era-n grădină
Un glas cel îngheţă, se făcu cunoscut,
Ce înainte îi părea al lui,
Acum i se părea aşa pierdut
Şi primul, îndrăsni: vina mea nu-i !
Este ceea ce tu din coastă mi-ai făcut,
Din prima zvâcnire, se arătă urât,
Căci fructul, din el tot devorase,
Podoaba ce-o purta deveni oase
Butucul chipeşei, fu inventiv şi el,
Cu buzele-i imoase
Mimă la rându-i semn,
Răsti: năparc-aceea mă seduse.
Se şăinăliră amândoi Făurarului
Dar Dumnezeu nu-i lăinici
Le arătă efectul ,succesiv
Păcatul ce relaţia stricase
Şi astfel pierdură Raiul din Eden
Cei doi din lut creaţi
Pentru c-au ascultat de un îndemn
Chemaţi fiind , ei s-au ascuns trădaţi
S-au legănat în moarte-amară
Ca Dumnezeu tot nu au fost
Pentru c-au ascultat de-o fiară mincinoasă
Şi l-au jignit pe Tatăl Dătător
Şi tu te legeni astăzi în morminte
Dragoste n-ai , eşti părăsit
Eşti un pământ uscat, darmite
Din rai şi tu ai fost gonit
O nouă creaţie, o nouă transformare
Spoiala pe tine s-a sbârcit
În lăcrămosul suflet, de vrei regenerare,
Nu te lăsa minţit
Da în Cristos tu poţi fi plăsmuit
Păcatul mii de ani te-a chinuit,
Ţi-a regăsit frumuseţea,
Ţi-a dat aprecierea
