Adiel Stefanescu

masca feței inimii abandonată

ălălalt adevăr mă durea deodată

răspunzând cercetării din cuvântul ce plânge

totdeauna frângând ce nefrânt m-ar înfrânge

urnind răul din loc petrecându-l afară

risipind îndoiala ce îmi pare bizară

inima slobozită prin cuvinte ce-nvie

siguranța ce trece de-aici în vecie

iertare se simte în semnele Lui

relegând fiu pierdut de un tată

elan spre cer fără de judecată

experiență deplină îmi spui

și lași gândul

să umble haihui

te prinzi cu totul

de ce știi, de ce ai

nu te mai mișcă

nici o pildă de rai

n-ai mai săpat semănat în grădină

toate cele bune suspină

înnecate în buruieni

și-așteptând un cules

trăindu-și menirea

în al lor univers

trezește binele

fă pământul negru

să-ți poată promite rod destul

fă cinci pași deodată

câte unu-i de-ajuns

ucide viața-n planta blestemată

nu-i târziu, nu-i prea mult.

nimic nu se compară cu Tine

și felul Tău de-a fi

Te-am surprins într-una

din călătorii;

veneai spre inima mea

neîncăpând de cele găsite,

ai găsit în schimb soluția

să facem un târg :

eu să te vând

iar Tu să-mi aparții,

spațiu cauterizat

și locuit de-acum pe de-a-ntreg

jertfa rămâne

eu contopit înțeleg,

m-ai copleșit cu iubire

și lacrimi s-au scurs

în inima mea schimbarea-i adus

de-atunci mă locuiești

prin Duhul de sus.