noaptea mă plânge un dor
o vrajă desprinsă din mine
sugrum de gâtlej un fior
adăstări de imagini ce-nvie
neputând învia ce-a murit
revenind parcă dintr-un tablou
un apus devenit răsărit
și o vorbă aud ca ecou
retrăiesc cu duium netrăiri
prinse-n goluri de viață, pustiu
alegând la nevorbe vorbiri
îndrăsnind chiar și mort să înviu
suferința e doar început
sunt uman cu tendință de fire
mă desprind cu suspin de trecut
revisând trăiri noi în iubire.
Adiel Stefanescu 