Adiel Stefanescu

17 11 2016

lui Miriam

mă sui pe-o sârmă de fierar arzând

nu te ‘nălța !

căci nu mai sunt plăpând

din jocul care-l vrei

eu am să tac

eliberat-am bucuria

dând drumul corzii unui arc

și dusă a fost o bucată de vreme

„- Noi n-am mai fost pe-aici !”

dăm ura pe degeaba

și răsplătim iubirea cu aur

cu aurul inimii noastre

încercând să-l zidim în celălalt,

fără vorbe

doar șușoteli și semne

ca-ntre îndrăgostiți.

18 11 2018

toți sunt dumnezei

eu am rămas singurul om

ce nu e în stare să trăiască;

aud adeseori reci admonestări

„mai fulgeră și tu !”

” tu doar picuri

din lacrimile neînțelese de nimeni .”

dar, eu știam că suferința sfințește,

așa că lacrima mea cădea încet

pe inima ce îmi bătea în piept

nu fulgerul determină schimbarea

ci cel ce face posibilă iertarea.

treaptă spre cer

o scară mai sui

din cer pe pământ

pe treptele cui

prezent în avânt

șoptind un cuvânt

de vrere rostire

coborând în prorocire

spre cele create

primind nota șapte

nelămuriri neînțelegeri neinimă

fără simțiri elementare

orientare

de prisos e calea

de prisos o treaptă

rămași neajunși negăsiți

trăind, dar morți

ipocriți

înțepeniți fără de treaptă

fără de cale

strâmbându-se cu ură cu tot

încercând un exercițiu de exorcizare

și au rămas,

au rămas singuri

după moarte după înviere

căutând

de mut cuvânt

scăpat de scăldătoare

nemergerea lui

grăbea o vindecare

și pus pe limbă

rostit s-a făcut,

unde locul neputinței

n-a mai vrut o casă,

a rămas doar cu învelitoarea vindecării

un pas   un an   o viață.