fereastra mea deschide pleoapa
ca să privească înapoi
mi-e sufletul cu păr vâlvoi
din inimă îmi curge apa
și face pași împiedicați
ca să zărească nevăzutul
cum forme ia în lume lutul
în două bețe trei stricați
dintr-un toiag ce curge miere
se-ncolăcește într-un șarpe
din harfa ce dă mângâiere
se pierd în cor, rămân doar șoapte
și dintr-un taler ce asurdă
de zgomote se umple valea
căci inima rămasă surdă
în spini ce n-a mai ars văpaia
două fântâni aruncă apă
să stâmpere un gât de sete
pământul neudat se crapă
iar cel crăpat vrea să se -mbete
în gurile ce-mprăștie vestirea
e pus -nadins un duh de vină
că doar așa însămânțarea
prin rodu-i va avea lumină.
Adiel Stefanescu 