Adiel Stefanescu

moarte, o să te călăresc și eu

spre țărmul ascuns al lui Dumnezeu

mă-ncearcă la porți suferința

cu inima- n cer mi-e dorința

și ard, cu cât boala mă ține

se-agită sângele din mine

se vrea atât de liberă viața

c-ar lepăda cosciugul dimineața

un pic de otravă lași să se prelingă

în trupul de țărână ce poate să se stingă

străluce încercarea se va găsi în pieptu’

cu inima tăiată și-ascunsă-n cer la Dreptu’

zidiri de boală ‘nalță vrăjmașul semănând-o

dar viața biruiește în trupul de bolnav

căci vântul bunăoară suflă precum voiește

și viață pune-n firul ce s-a plecat firav

se-aleargă fulgii albi de nea

parc-ar juca de-a prinselea

iar eu privesc cum se coboară

un strai de iarnă-n primăvară

…

dar primăvara-i înviere

se lasă pe pământ tăcere

cu morți ieșiți în primăvară

lasă ca moartea lor să moară

…

și să nu ție pe vecie

zăpada ce-a căzut pe glie

topește-o cu iubirea morții

și-ntoarce-n loc destinul sorții

eu sunt un mort

dar scriu

ce-mi dă impresia că aș fi viu

oare literele duc spre libertate ?

căci un mort e în captivitate

cerneala m-a pătat

pe mâini pe obraz pe inimă

și am rămas albastru

cu tot cu cerul întreg

ce mă încăpuse în inima lui

ce-avea pe altar inima mea

mărturisind viața într-un semn

o cruce

ce mi-a separat inima

de păcat de lume de mine

eu sunt un mort

dar scriu

Cuvântul e semnul de viață

e semnul

viu

un tumult de măști

pe care le port cu frenezie

schimbând la secundă

starea-n care mă aflu

încerc să număr timpul mai rar

crezând în statornicie

peste toate aceste stări

îmi sculpta peste timp chipul

și mă numea semnându-se

Persona