Adiel Stefanescu

08 09 2021

într-un veac ce-a murit

morții nu s-au trezit

din morminte spoite

făr’ schimbări ‘n a lor minte

…

și-ntre inimi schimbarea

n-a trădat răsuflarea

rămânând cum se știe

veacul mort pe vecie

…

și ciudat mai pe urmă

veacu-n sine își scurmă

putrezirile toate

complăcându-se-n moarte

…

suntem morți sub o glie

ce-a murit făr’ să știe

că ascunde-o comoară

regăsindu-ne iară

…

și vestind viitor

suflă vânt călător

printre oase uscate

viață-n morți se împarte

…

între marile vremi

se-ntărâtă puteri

însă fără de vânt

veacu’ zace-n mormânt

în litere de-aș vrea să pun idei

aș căuta cuvinte mari și late

și urmă n-aș lăsa de pașii mei

doar o dovadă că ți-am scris, nepoate

 

și-aș ști că-n litere tu regăsești imagini

din viața cu al ei tumult de sânge

curs în cerneala ce pe foi se scurge

o viață- ascunsă, tărâm fără de margini

 

un strop de fericire e-n cuvinte

creații zămislite -n ceas de seară

un univers ascuns ca în morminte

și-un interes ca ele să apară

 

mi-e viu cuvântul și de aur pana

noblețea se așterne -n mângâieri

mă caut și-mi găsesc legată rana

și mă dizolv în semne, în tăieri

 

m-ai prins într-o dorință de a-ți scrie

povești fără de tâlc în ceas de seară

în solul inimii semințe de s-ar prinde

un semn va dăinui ca de pecete ceară

Arcă -ntr-un picior nu știu

ce -nserează -ntr-un pustiu

pletele-i sunt ‘nalte valuri

tunse pe arse coclauri

 

din tumulturi ‘nalță falnic

marea e al ei paharnic

închinându-și ocrotirea

stâlp de foc dând izbăvirea

 

și când zeii se frământă

să o facă și mai sfântă

în orgoliu de ursită

pierde viața -ntr-o clipită

 

doarme -n pielea-i legănare

dusă însoțită-n ochiul

ce-a cusut o poală -n mare

și-a scăpat cu opt potopul

 

din lemn dulce poezie

prefăcu chivot din harfă

suflă vântu-n armonie

tresărind pe-a școlii artă

 

în creații -nchipuite

cade -n cursă câte-un eu

doar rescrierea-i divină

când Poetu-i Dumnezeu.

Doamne, Tu m-ai învățat să scriu

creîndu-mă

și-n timp ce-am mers prin lume

am văzut versurile Tale,

unele țineau de rădăcini

altele de petale…

Ce frumos scrii Doamne poezie

lumea întreagă

ai așternut-o pe-o coală de hârtie,

versuri de Maestru scriptate-n pană faină

creația ce murmură în taină;

Poet, da ! ești de-a pururi

căci le-ai făcut pe toate

și chem tot universul

ca să te recomande.

moarte, o să te călăresc și eu

spre țărmul ascuns al lui Dumnezeu

mă-ncearcă la porți suferința

cu inima- n cer mi-e dorința

 

și ard, cu cât boala mă ține

se-agită sângele din mine

se vrea atât de liberă viața

c-ar lepăda cosciugul dimineața

 

un pic de otravă lași să se prelingă

în trupul de țărână ce poate să se stingă

străluce încercarea se va găsi în pieptu’

cu inima tăiată și-ascunsă-n cer la Dreptu’

 

zidiri de boală ‘nalță vrăjmașul semănând-o

dar viața biruiește în trupul de bolnav

căci vântul bunăoară suflă precum voiește

și viață pune-n firul ce s-a plecat firav

se-aleargă fulgii albi de nea

parc-ar juca de-a prinselea

iar eu privesc cum se coboară

un strai de iarnă-n primăvară

…

dar primăvara-i înviere

se lasă pe pământ tăcere

cu morți ieșiți în primăvară

lasă ca moartea lor să moară

…

și să nu ție pe vecie

zăpada ce-a căzut pe glie

topește-o cu iubirea morții

și-ntoarce-n loc destinul sorții

eu sunt un mort

dar scriu

ce-mi dă impresia că aș fi viu

oare literele duc spre libertate ?

căci un mort e în captivitate

 

cerneala m-a pătat

pe mâini pe obraz pe inimă

și am rămas albastru

cu tot cu cerul întreg

ce mă încăpuse în inima lui

ce-avea pe altar inima mea

mărturisind viața într-un semn

o cruce

ce mi-a separat inima

de păcat de lume de mine

 

eu sunt un mort

dar scriu

Cuvântul e semnul de viață

e semnul

viu

un tumult de măști

pe care le port cu frenezie

schimbând la secundă

starea-n care mă aflu

încerc să număr timpul mai rar

crezând în statornicie

peste toate aceste stări

îmi sculpta peste timp chipul

și mă numea semnându-se

Persona

24 08 2019

ard cerurile

de nerăbdare c-ai să vii și tu

dar tu te lăsai prins în calcule

în pânze de păianjen

încorsetându-te în păcate

mici și mari

c-așa a fost de când e lumea

și nu există alternativă

fiindcă lumina îți deranjează

ochii obișnuiți în întunericul

ce nu se vede doar din exterior

 

hai afară omule

hai afară

de vrei să vezi împărăția

dar ție nu-ți păsa deloc

nici chiar de focul cel veșnic

tu făceai doar calcule

că doar s-o termina și iadul

iar eu aici ziceai vreau să trăiesc

neștiind că mai aveai o ultimă secundă

19 08 2019

veșnicia s-a scurs

prin ochii necredinței tale

cu inima crăpată ca un ulcior

spart din zbaterea în mâinile Olarului

pierzând menirea de a fi folositor

neținând seama că pământul e rotund

iar ochii Săi de foc în lut pătrund

 

o lungime de cerc și vecia se-nvie

risipește-te și tu

pe drumul spre împărăție